Sfantul Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau. Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos? Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca "nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan "a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic,

Ramas bun scumpa bunica

Pe drumul care ai plecat Şi frunzele s-au scuturat, Că mai lăsat nefericită Rămas bun scumpă bunică. Bunica mea cât ai trăit Poate nu te-am preţuit Dar acuma cănd mi-e greu Plăng şi strig numele tău. Plăng întruna ochii mei, Că nu mai văd ce vor ei Plănge şi inima mea, Azi nu mai e bunica. Dormi în veci bunică scumpă, De ce nu vrei să-mi vorbeşti? Iarba ştie cum te cheamă, Steaua ştie ce găndeşti. Bunica mea de ce ai plecat? Spune-mi cine tea supărat , Te rog să ne spui de poţi De ce ne-ai lăsat pe toţi? 6). Acum îmi plănge inima, Tu nu mai eşti bunica mea Casa noastră părintească n-are cine s-o îngrijească Şi ograda de la vie fără tine e pustie                           . Inimă nu supina, Că te-aude bunica Că ea şi de sub pămănt Simte dacă răd sau plăng Doamne eu Te rog cu lacrimi, Fă cu mine tot ce vrei Lasă-mi bunica în viaţă Că mor eu în locul ei. Pămăntule blestemat Dă-mi înapoi ce mi-ai luat, Faceţi sar ţărna apă Să-mi scot bunica din gropă .Stau în genunchi în faţa Ta, Ascultă Doamne ruga mea Fă o Minune Te rog mult Scoate-mi bunica din mormănt .Ştiu Doamne la venirea Ta Voi fi iar cu bunica mea Cănd am să plec de pe pămănt Voi fi cu ea în Raiul Sfânt. Până voi pleca de pe păm&

Despre sfintirea caselor de Boboteaza

Începând cu primele zile ale anului civil , slujitorii Sfintelor  altare merg şi sfinţesc casele oamenilor , Prin stropire cu apă Sfinţită şi vestesc Botezul lui Hristos . Sfinţirea caselor credincioşilor se face prin stropirea cu aghiasma mare în ajunul Bobotezei şi prin slujba Sfeştaniei ce se săvârşeşte la mutarea în casă nouă şi care se reptă în fiecare an sau chiar mai des , atunci când lucrarea răului se face simţită în vreun fel în casă . Omul este solidar cu tot ceia ce îl înconjoară . Păcatele , fărădelegile omului întinează spaţiul în care acesta le săvârşeşte. Dimpotrivă , curăţenia vieţii lui sfinţeşte mediul care-l înconjoară. Nu este întâmplător , că în popor sa păstrat zicala: '' Omul sfinţeşte locul''. Apa sfinţită de preot poartă în ea puterea curăţitoare şi sfinţitoare a harului , Dumnezeiesc. Când face sfinţrea apei , preotul se roagă ca: "apa aceasta să se sfinţească cu putera , cu lucrarea şi cu pogrărea Sfântuli Duh", pentru ca să se pogoare peste ea lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire ",  "pentru ca să fie tămăduitoare , sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea potrivnică " şi "prin gustarea şi stropirea cu apă sfinţită să ne trimită Dumnezeu binecuvântarea Sa, care spală &icir

Visul altora

Mă întreb uneori de unde ne adunâm forţa de a merge mai departe? De unde căpâtâm acel minuscul impuls de a privi înainte... Ca nişte fantome estompate de timp... dar totuşi mergem înainte...? Cum de nu se rupe coarda vieţii atunci cănd nu mai suntem ciei de altă dată; cei plini de viaţă, cei plini de vise...? Cum de nu ne soarbe universul ăsta atăt de mare? Păşim pe pămănt ca nişte umbre, umbrele propirului vis... umbrele unui trecut de care nu mai putem scăpa, căruia îi datorăm atăta nefericire şi care -şi cere cu neîndurare trupul, clipă de clipă... fărâ încetare... Ne vănează iluziile şi ne macină regretul, ne mor visele rănd pe rănd, nu ne mai putem găsi nici timpul şi nici puterea de a le mai plănge... Sau poate de atăta aşteptare a ceva bun ce urmează să se întămple am uitat şi ce aşteptăm... Ştim că într-un final ultima şansă este moartea... Să mă ierte ceilalţi semeni că îndrăznesc să mă las afectat de anumite evenimente, anumite comportamente, anumite lucruri şi mai ales de anumite cuvinte... Eu simt viaţa că văd importanţă în ea şi faptul de a fi om ca avănd relevanţă... Am obosit de atăta durere... Nu mai am puterea de a mă preface că nu sunt om... Azi tot ce fac mise pare inutil... Atăta zbatere pentru ceva ce oricum nu durează... Atăta suflet pus în vise ce nu se