Pe unde am trecut...

Pe unde am trecut, Doamne ce-am vazut,Batrani suparati in azil uitati,Eu n-am mai rabdat si i-am intrebat,Ce povara grea le-a intristat viata.Sus la cerul Sfant se rugau plangand,Mainile-si frangeau, cu foc imi spuneauAm crescut copii pana intr-o zi,Cand s-au insurat neveste si-au luat,Le-am fost grea povara si ne-au dat afara,Ca pe niste caini, o sarmani batrani,In loc sa ne dea toata dragostea,De tot ne-au uitat.Doamne ce pacat, noi ii asteptam,Ca stim sa iertam si orice ar fiNe raman copii.Azi-noapte in vis usa sa deschis,A venit in prag baiatul meu drag,Cat m-am bucurat, cat l-am sarutat,Dar, visul a trecut,Nu a tinut prea mult,Am sarit la geam pe strada priveam,Dar era pustiu, noapte si tarziu,Voi copii sa stiti care aveti parinti,Voi sa-i ingrijiti, sa nu-i parasiti,Ca la judecata Dumnezeu nu iarta.

Tradare...

Am crezut întotdeauna că fiecare om, în ciuda defectelor sau viciilor sale, are păstrat în suflet un loc curat şi-n locul acesta îţi au sălaşul sentimente sincere şi pure de iubire... Am crezut dintotdeauna că împrejurările vieţii îşi pun amprenta asupra noastră ca oameni, ca persoane, ca fiinţe vii... Necazurile, suferinţele, decepţiile ne "modifică" structura sufletului, ne afectează modul de a simţi... ne trasează pe o linie diferită a existenţei... diferită faţă de ceea ce am fi visat sau faţă de ceea ce ne-am fi dorit de la viaţă... Şi dincolo de toate am crezut, şi încă mai cred, în revenire, în recăpătarea acelei inocenţe pierdute, în recuperarea încrederii pierdute... Totul ţine de deschiderea noastră, de nimbul de lumină arzând în candela sufletului, luminând colţişorul acela deosebit şi totuşi izolat al sufletului... Suntem oare în stare să privim din nou în ochi viaţa? Putem oare să îndrăznim să credem într-un nou început? Uneori e nevoie să ne smulgem dintr-o lume de vise spulberate sau imposibile pentru a reuşi să privim în jur... Dar în clipa în care ni s-a dat o şansă, ezitarea noastră nu e oare trădare? Nu trădăm atunci

Visul altora

  Mă întreb uneori de unde ne adunăm forţa de a merge mai departe? De unde mai căpătăm acel minuscul impuls de a privi înainte... ca nişte fantome estompate de timp... dar totuşi mergem înainte...?   Cum de nu se rupe coarda vieţii atunci când nu mai suntem cei de altădat’, cei plini de viaţă, cei plini de vise...?   Cum de nu ne soarbe universul ăsta atât de mare?   Păşim pe pământ ca nişte umbre, umbrele propriului vis... umbrele unui trecut de care nu mai putem scăpa, căruia îi datorăm atâta nefericire şi care-şi cere cu neîndurare tributul, clipă de clipă... fără încetare...   Ne vânează iluziile şi ne macină regretul, ne mor visele rând pe rând, dar nu ne mai putem găsi nici timpul şi nici puterea de a le mai plânge... Sau poate de atâta aşteptare a ceva bun ce urmează să se întâmple am uitat şi ce aşteptăm... Ştim sigur că într-un final ultima aşteptată e moartea...

Doamne Doamne multi zic...

Doamne Doamne multi zic... Doamne Dumnezeu gandesti ca doarme cu capul pe manastire si de noi  nu are stire. Doamne iarta-ne, Tu Doamne, mila ta nici cand nu doarme numai noi copii Tai cate o data suntem rai Doamne fa in lume dreptate ca ne dusmanim de moarte doar cand ajungem la rau pomenim pe Dumnezeu. Suntem rai cu lumea toata parca am fi facuti din piatra, haideti acum sa fim mai buni , Porunca Domnului s-o inplinim, vino Doamne vino iara vino prin SF. Fecioara vino in Cana Galelei si in Betlemul Iudeii cantarea Nasteri Domnului, Nasterea ta Hristoase Dumnezeul nostru Rasrita lumii, Lumina Cunostintii ca de la Stea au invatat sa se Inchine Tie Rasaritul cel de SUS sa te cunoasca pe tine Soarele Dreptati Doamne Slava tie!

Deschidere blog

Am decis sa-mi creez si eu un blog... asa ca pentru ca vom trece intr-un nou inceput(daca tot vom incepe un nou an de ce sa nu incep si un blog?) wish me luck!