,,Este bine să ne mărturisim păcatele?”

          ISTORIA ÎNTÂI

 

O femeie care a făcut pacat de moarte, nu a îndrăzinit niciodată să-l mărturisească, de ruşinea şi urâciunea faptei. Însă a făcut şi alte fapte bune; a dat milostenie, postea mult priveghea, se ruga şi se spovedea de toate celelalte păcate şi se împărtăşea cu Sfintele Taine, socotind că va afla mila lui Dumnezeu, ca să-i ierte păcatul ascuns, pentru celelalte fapte bune.

În sfârşit a căzut în grea boală şi şi-a mărturisit toate păcatele, iar pe cel mare nu a îndrăznit femeia să-l mărturisească, nici măcar pe patul de moarte, ci plângâd s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi apoi s-a sfârşit.
După multe zile, una din fiicele sale, rugându-se în odaia ei, a simţit la un moment dat atâta duhoare (miros urât), încât nu mai putea să stea de multa împuţire pe care o simţea.
Utându-se într-o parte şi alta a casei, ca să înţeleagă de unde vine atâta duhoare, a văzut deasupra patului o umbră atât de urâtă şi înfricoşătoare, încât nu a mai putut sta în picioare, şi căzând jos, chiamă pe Stăpânul Hristos şi pe Maica Lui într-u ajutor. Atunci a venit glas de la acea umbră, zicând:

,,Nu te teme fiică, eu sunt nenorocita ta mamă”. Din acel cuvânt, tânăra a luat îndrăzneală şi sculându-se i-a zis ei: ,,Cum este cu putinţă, o mama, mea să fii atât de urâtă şi cu rea putoare mirositoare, tu care ai fost atât de îmbunătăţită şi ai făcut atâta bine?” Iar maica sa i-a răspuns: ,,Adu-ţi aminte că ţi-am spus odată că am făcut un păcat mare, de moarte şi niciodată nu l-am spus la vreun duhovnic, pentru ruşinea faptei mele. Deci, pentru acest păcat am fost osândită în munca cea veşnică, ca să mă chinuiesc nesfârşit şi nu mi-au folosit celelalte bunătăţi pe care l-eam făcut în viaţa mea”.

Atunci a zis fiica către dânsa: ,,Dar cum pot eu să-ţi ajut cu ceva, să plătesc la preot pentru a face liturghie şi alte multe milostenii, să dau săracilor şi să ajut mânăstirile, ca doar să poţi dobândi iertare?” Iar ea a zis: ,,Nu mai este posibilă pocăinţa în iad. Când am avut vreme nu m-am îndreptat, în viaţa pământească, cu puţină osteneală, nepriceputa de mine, iar acum m-am despărţit de trup, m-au răpit viclenii şi înfăţişându-mă la Judecata lui Hristos Acesta m-a privit cu glas tunător şi înfricoşat: <<Dute de la Mine blestemato, în gheena cea nesfârşită>> şi îndată m-am aflat în fundul iadului. Aşadar pentru mine nu mai este milă. Numai ca să luaţi voi, cei vii, pildă, a slobozit Judecătorul Cel Drept să mă arăt ţie astăzi, pentru a propovădui tu la toţi munca mea şi să vă păziţi să nu ajungeţi să păţiţi ca şi mine. Spune fratelui tău să-şi îndrepte petrecerea sa şi să laşi şi tu machiajurile, rujatul şi toate celelalte împodobiri ale trupului femeiesc. Niciodată să nu te împodobeşti sau să-ţ înfrumseţezi faţa, că multe şi nenumărate femei numai pentru această pricină s-au osândit în iad. Iar dacă nu mă vezi ascultă, curând vei veni ca să mă însoţeşti în acel loc întunecat şi plin de întristare. Acestea ţi le-am spus, ca să nu crească chinurile mele cândvă voi vedea şi pe voi chinuindu-va împreună cu mine în gheenă”.
Acestea auzindu-le tânăra a întrebat-o şi alte multe despre iad, iar ia a răspuns: ,,Numai atât am putut să-ţi spun şi nu întreba mai multe”.
Acestea zicând, s-a stins ca vântul şi a rămas atâta duhoare, că numai putea nimeni să intre în acea cameră. Fata a făcut în alt loc patul său şi a zăcut bolnavă mai multe zile, de frica şi groaza acestei vedenii.
Chemând pe duhovnicul ei cu numele Serafim, i-a povestit amănunţit cea mai sus zisă vedenie, pe care a povestit-o apoi în tot oraşul şi a scris- pe o carte a sa, o citească urmaşii şi să se păzească cu osârdie, ca să nu se pângărească.

Un răspuns la „,,Este bine să ne mărturisim păcatele?””

Lasă un comentariu