Mărinimia

 
dragostea cea mult recunoscătoare

Gheronda, ce este mărinimia?
-Ce spune dicţionarul? Cuvântul ,,mărinimie {filotimie} greu se traduce într-o altă limbă. Vezi, au grecii cusurile lor, dar şi două daruri de la Dumnezeu: mărinimia şi vitejia cu care pe toate le prăznuiesc.
Dar să vă spun ce scrie în dicţionarul meu: mărinimia este esenţa plină de evlavie a bunătăţi; dragostea cea mult recunoscătoare, care este numai bunătate şi smerenie. Este dragostea curată a omului smerit, care nu pune deloc egoism în ceea ce face şi a cărui inimă este plină de fineţe duhovnicească, sensibilitate şi recunoştinţă către Dumnezeu şi către chipurile lui Dumnezeu, semenii săi.
Cei mărinimoşi se topesc lăuntric de recunoştinţa faţă de Dumnezeu, pe care şi-o manifestă duhovniceşte în orice fel, ca nişte copii ai lui Dumnezeu. Deoarece aceştia se mişcă în spaţiul ceresc al doxologiei, primesc cu bucurie şi încercările. Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru ele, ca şi pentru binecuvântări, şi primesc continuu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Cei mărinimoşi sunt suflete nobile. Sunt mişcaţi de orice gest de bucurie din partea celorlalţi, fie cât de mic, şi se străduiesc să-l răsplătească. Dar orice ar face, au sentimentul că nu I-ar putea răsplăti vreodată şi niciodată nu îl uită.

Gheronda, cel care îl iubeşte cu adevărat pe binefăcătorul său îşi vădeşte în felul acesta mărinimia?
-Cel care îl iubeşte numai pe binefăcătorul său nimic nu face. Dar din nefericire, astăzi nici această mărinimie nu mai există; rar găseşti un om care să aibă recunoştinţă. Ce mărinimie aveu oamenii mai dedemult! Îmi spuneau părinţii mei că un industriaş austriac, stabilit în Adana, l-a scăpat pe tatăl meu de la turci. Apoi a dat faliment sărmănul şi considera o jertfire faptu de a mai rămâne în Adana, dar nici nu voia să se întoarcă în Austria. Atunci tatăl meu, care nu uitase niciodată că îi salvase viaţa, l-a luat la casa lui din Farasa şi l-a îngrijit la bătrâneţe.
-Mărinimia are vreo limită?
-Nu are limită. Este o mare şi continuă nebunie… O nebunie duhovnicească!
-Gheronda, are mărinimia nevoie de discernământ?
-Mărinimia are şi discernământ şi sensibilitate şi nobleţe… Pe toate le are…

Cel mărinimos nu este prost; poate să fie nedreptăţit, dar Îl are pe Hristos în lăuntrul său, căci Cel mai nedreptăţit este Hristos.

Hristos se bucură de nevoinţa noastră
cea făcută cu mărinimie

-Gheronda, spune-mi ceva despre cum pot să mă nevoiesc.
-Vitejie nobleţe, mărinimie! Să lucrezi pentru Hristos cu mărinimie. Iar în suflet care are intenţie bună, duh de nevoinţă şi mărinimie, Hristos lucreaza fără zgomot.
-Gheronda, de ce nu mă umplu de rugăciune, deşi mă îngrijesc să fiu conştiincios în îndeplinirile mele duhovniceşti?
-Ei şi cum să te umpli? Oare aşa te vei umple? Trebuie sucit butonul în altă parte. Cercetează să vezi cât lucrezi în viaţa duhovnicească cu raţiunea şi cât cu inima; cât este mişcată de consecvenţa de tip european şi cât de mărinimia ortodoxă. Ceea ce noi numim ,,consecvenţă” este uneori egoism şi ne fură. Să par consecvent, ca să arăt celorlalţi că sunt în regulă cu toate.

Însă atunci viaţa mea intră într-o mare neorânduială sufletească. Să te mişti peste tot cu mărinimie,căci pe acestă frecvenţă lucrează Hristos. Maica Domnului, Sfinţii… Harul dumnezeiesc nu vine fără mărinimie.
-Gheronda, oboseşte trezvia permanentă?
-Oboseşte dacă intră la mijloc egoismul, căci atunci omul se constrânge pe sine însuşi. Dar când intră la mijloc mărinimia, nevoinţa se face cu inima, şi atunci trezvia nu oboseşte, căci este îndulcită de mărinimie. Eu cred că tu te cam căzneşti în nevoinţa ta, fiindcă îţi impui cu o oarece disciplină să faci cutare sau cutare lucru. Şi fără să-ţi dai seama, împlineşti nevoinţa, nu ca să te sfinţeşti, ci pentru ca să Se bucure Hristos. Dacă ai lucra ca să Se bucure Hristos, nevoinţa ta ar fi uşoară şi ai avea înlăuntrul tău mângâiere dumnezeiască. Acum ai o nevoinţă aspră şi fără mângâiere. Hristos este Părinte iubitor, iar nu tiran. Hristos se bucură de nevoinţa noastră cea făcută cu mărinimie.
Când omul se nevoieşte duhovniceşte cu mărinimie, simte o veselie lăuntrică, fiindcă Dumnezeu îi dă mulţumire duhovnicească. Desigur cel mărinimos niciodată nu se nevoieşte ca să afle odihnă sau ca să primească vreo mulţumire. Şi chiar dacă Dumnezeu nu-i va da Raiul el nu se va mâhni, căci nu se nevoieşte cu gândul: ,,Să mă nevoiesc ca să merg în Rai, ca să o duc bine şi să nu sufăr în iad”, ci nu păcătuieşte din mărinimie, deoarece nu vrea să meargă în iad şi astfel să-L rănească pe Hristos, Binefăcătorul său. Iar dacă Hristos îi va spune că şi în Rai va avea parte de suferinţe muceniceşti etc,, el tot acolo va voi să meargă din dragoste pentru Hristos.

Lasă un comentariu